Biserica Ortodoxa

 

Biserica Ortodoxă este o comunitate de credinţă creştină.

Creştinii ortodocşi sunt organizaţi în biserici ortodoxe naţionale autocefale (greacă, rusă, română, sârbă etc.), aflate în comuniune liturgică (euharistică) unele cu altele.

Între bisericile ortodoxe naţionale, primatul onorific este deţinut de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. După numărul de credincioşi, ortodocşii formează în lume a doua comunitate creştină, după Biserica Catolică.

Numele de Ortodoxie vine din limba greacă, de la ορθο (ortho - drept, corect) şi δοξα (doxa - slăvire sau, într-un înţeles mai general, opinie), traducându-se deci literal "dreaptă-slăvire", cu înţelesul de "credinţă, opinie corectă". Este de menţionat că şi unele din celelalte biserici creştine îşi consideră propriile învăţături ca fiind drepte sau chiar singurele drepte.

Bisericile Ortodoxe Răsăritene reunesc astăzi o parte importantă a credincioşilor creştini. Istoric şi cultural, ele sunt purtătoare ale unei tradiţii bogate, dezvoltate de-a lungul a două milenii de viaţă creştină într-o largă zonă geografică.

Fundamentele teologiei creştine ortodoxe au fost stabilite la primele şapte sinoade ecumenice, ţinute între secolele al IV-lea şi al VIII-lea. Din motive religioase, dar şi politice, geografice şi culturale, între biserica apuseană (romano-catolică) şi cea răsăriteană (ortodoxă) s-a produs o separare în 1054, cunoscută sub numele de Marea Schismă. În urma acestui eveniment, atât Biserica Ortodoxă, cât şi cea Catolică se consideră a fi singura biserică universală (καθολικι - catolică sau "sobornicească") şi apostolică, ca şi deţinătoarea dreptei credinţei (Ορθόδοξια - ortodoxă). Spre deosebire de biserica Romei, ce pune accentul pe universalitate (catolicitate), cea ortodoxă pune accentul pe puritatea credinţei, de unde diferenţa de nume.

Biserica Ortodoxă (în integralitatea bisericilor locale ce o compun) consideră că are la bază succesiunea apostolică neîntreruptă începută de la apostoli.

Prezenţa Bisericii Ortodoxe este dominantă în zone ce s-au aflat în spaţiul cultural al imperiilor bizantin şi rus: Europa de Est şi de Sud-est, Asia, şi părţi ale Orientului Mijlociu şi ale Africii. În prezent, numărul de credincioşi ortodocşi este majoritar în Belarus, Bulgaria, Georgia, Grecia, Macedonia, Republica Moldova, România, Rusia, Serbia, Muntenegru şi Ucraina. Mari comunităţi de creştini ortodocşi trăiesc şi în Albania (aprox. 30%), Bosnia (31,4 %), precum şi în unele state care au aparţinut Rusiei ţariste, respectiv Uniunii Sovietice (Statele baltice şi Asia Centrală). Prezenţe ortodoxe semnificative se găsesc în multe alte ţări din America de Nord, Europa de Vest etc., datorate în special comunităţilor formate prin emigrarea est-europenilor.

Dogma orthodoxa

Biserica Ortodoxă a celor şapte Sinoade Ecumenice are la bază Vechiul şi Noul Testament. Conducătorul ("capul") ei este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Păstorul cel bun”, care îndrumă credincioşii, mădularele vii ale Bisericii, pe calea spre mântuire. Biserica Ortodoxă a celor şapte sinoade ecumenice recunoaşte un acelaşi Dumnezeu treimic, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, întreit în ipostas (persoane), dar unul în fiinţă (esenţă), Dumnezeu atotputernic, preexistent lumii şi complet independent în raport cu orice, deosebindu-se astfel fundamental de religiile naturale, în care dumnezeul / dumnezeii iau naştere într-un univers preexistent.

Ca ramură a creştinismului, teologia Bisericii Ortodoxe a celor şapte sinoade are la bază dragostea, căci "Dumnezeu este iubire", I Ioan IV:8 (I Ioan 4, 8) şi este reluat în scrierile teologilor ortodocşi, care afirmă că Dumnezeu este iubirea. Iubirea a fost propovăduită şi arătată prin fapte de Iisus Hristos, considerat unul din cele trei ipostasuri (persoane) ale Sfintei Treimi, care s-a coborît pe pământ şi s-a întrupat ca om, şi-a jertfit viaţa şi a luat asupra lui păcatele oamenilor pentru a îi mântui de păcat, iar prin învierea sa a transfigurat şi îndumnezeit (θεοσισ) trupul omenesc luat. Astfel, definitorie pentru înţelegerea în ortodoxie a venirii lui Hristos în trup este formula Sf. Atanasie cel Mare: "Dumnezeu a devenit om pentru ca şi omul să poată deveni dumnezeu". Prin vorbă şi faptă, Hristos a arătat că se poate trăi în lume făcând voia lui Dumnezeu („Acestea vi le-am grăit, ca întru mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea. ”, Ioan 16,33) şi a scos în evidenţă din cele zece porunci două, dar care cuprind totul şi care îl fac pe cel ce le îndeplineşte să le facă în mod automat şi pe restul: dragostea de Dumnezeu şi de aproapele („El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată legea şi prorocii.”, Matei 22, 37-40).

Teologia acestei Biserici se bazează pe scrierile Bibliei, pe Tradiţia Bisericii şi pe trăirea vieţii religioase în cadrul Bisericii, singurul loc în care Biblia poate fi corect înţeleasă. Se acordă o mare importanţă Sfintei Împărtăşanii, eveniment în urma căruia credincioşii se unesc spiritual şi material cu Iisus Hristos.

Virtuţile (faptele bune) au o importanţă mântuitoare, acestea făcând parte din procesul de sfinţire (teologie) (împărţit teologic în trei etape: curăţire, luminare şi îndumnezeire). Lucrarea virtuţilor se face şi în referire la episodul judecăţii universale, formulată în Evanghelia după Matei, capitolul XXV.

Între Biserica Ortodoxă a celor şapte sinoade pe de o parte, şi catolicism pe de altă parte, există deosebiri (a se vedea legăturile indicate în continuare). Vom menţiona doar una: ortodocşii consideră că Biserica este formată din mulţimea credincioşilor – mădulare vii – al cărei cap este Iisus Hristos – Mirele. În acest context, Biserica, ca şi clădire şi ca organizare administrativă are un rol subordonat, de a sprijini viaţa duhovnicească a mulţimii credincioşilor conduse de „Păstorul cel bun”.

Conform istoricului Eusebiu, creştinismul ar fi fost adus în Dobrogea chiar de apostolul Andrei, deci foarte de timpuriu. Prima menţiune scrisă privind martiriul unor creştini pe teritoriul românesc datează din anul 290 şi se referă la doi mucenici răsăriteni, Epictet şi Astion. Trăirea în spiritul învăţăturii lui Iisus a devenit însă mod de viaţă şi pentru un mare număr de locuitori ai meleagurilor româneşti. Ca dovadă, Biserica Ortodoxă Română a canonizat mai mulţi sfinţi şi mucenici, ultimul dintre aceştia fiind monahul Gheorghe de la Cernica (în 2005, fiind sărbătorit pe 3 decembrie).

Biserica ortodoxă în ziua de azi

Există astăzi 14 biserici ortodoxe locale autocefale şi 2 autonome, aflate între ele în comuniune euharistică; mai sunt, de asemenea, una a cărei autocefalie este parţial recunoscută şi 5 cu autonomie parţial recunoscută. O serie de comunităţi ortodoxe, datorită unor probleme canonice, se află în afara acestei comuniuni liturgice, dar împărtăşesc aceeaşi credinţă dogmatică (vezi lista de mai jos)

Bisericile Ortodoxe aflate în comuniune liturgică

Mai jos sînt enumerate bisericile autocefale ortodoxe aflate în deplină comuniune, în ordinea onorifică dintre acestea. Unele dintre ele conţin eparhii autonome sau semi-autonome, enumerate alături de bisericile la care sînt subordonate.

Biserici autocefale (de sine stătătoare):

Biserici autonome (cu organizare de sine stătătoare, dar al căror primat este ales de o biserică autocefală):

  • Biserica Sinaiului (autonomă, în cadrul Patriarhiei Ierusalimului)
  • Biserica Finlandei (autonomă, în cadrul Patriarhiei Constantinopolului)

Un statut aparte are Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, semi-autonomă, înfiinţată în 1922 printr-un decret al Patriarhului Moscovei, care, de-a lungul vremii a păstrat comuniunea euharistică doar cu Patriarhia Sârbă şi Patriarhia Ierusalimului, dar şi (până în 2007) cu o serie de Biserici aflate în afara acestei comuniuni (Bisericile de stil vechi din Grecia, România şi Bulgaria). În 17 mai 2007, Biserica Rusă din afara Rusiei s-a reunit cu Patriarhia Rusă.

Biserici parţial recunoscute

  • Biserica Ortodoxă din America (autocefală, recunoscută doar de bisericile rusă, bulgară, georgiană, poloneză and ceho-slovacă) (include o serie de arhiepiscopii şi episcopii autonome, recunoscute doar de Biserica Ortodoxă din America)
    • Biserica Japoniei (autonomă, în cadrul Patriarhiei Moscovei; recunoscută doar de aceasta)
    • Biserica Ucrainei (autonomă, în cadrul Patriarhiei Moscovei; recunoscută doar de aceasta)
    • Biserica Estoniei (autonomă, în cadrul Patriarhiei Constantinopolului; recunoscută doar de aceasta)
    • Arhiepiscopia Ohridei (autonomă, în cadrul Patriarhiei Sârbe; recunoscută doar de aceasta)
    • Mitropolia Basarabiei (autonomă, în cadrul Patriarhiei Române; recunoscută doar de aceasta)

Comunităţi ortodoxe care nu se află în comuniune cu cele de mai sus

O parte din aceste comunităţi s-au despărţit de una din bisericile autocefale menţionate anterior pe motive administrative; în cazul lor, ele se suprapun peste o eparhie deja existentă a bisericii de care s-au separat

(Patriarhia Bulgară a Patriarhului Simeon;

Patriarhia Ucraineană a Patriarhului Filaret;

Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală;

Biserica Ortodoxă Bielorusă Autocefală;

Biserica Ortodoxă Macedoneană - MPK;

Biserica Ortodoxă Muntenegreană).

Altele s-au despărţit din cauza unor diferenţe de interpretare şi aplicare a tradiţiei şi canoanelor (Bisericile Ortodoxe de stil vechi din Grecia, România, Bulgaria etc.)

 

Atentie:

Articol preluat de pe Wikipedia - Acest Articol nu este un Document editat de admin. Siteului!

Posibile Erori pe Wikipedia sint binecunoscute