Icoana (gr. εικον = chip, reprezentare) este, în înţelegerea creştinismului ortodox, o imagine sacră, în două dimensiuni, care reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului sau un sfânt.

Pentru teologia ortodoxă, temeiul icoanei este realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu: "Şi Cuvântul trup S-a făcut" (Ioan 1, 14). Dumnezeu, în El însuşi, nu este reprezentabil prin icoană.

Dar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană din Sfânta Treime, este reprezentat pentru că El nu este doar Dumnezeu adevărat - "unul din Sfânta Treime" -, ci şi om adevărat, care a luat trup concret (şi deci un chip anume) "pentru noi şi a noastră mântuire". Icoana este deci o consecinţă a Întrupării, căci Hristos este "chipul lui Dumnezeu cel nevăzut" (Coloseni 1, 15).

Ca reprezentare picturală, icoana poate avea aspectul ei istoric, estetic, arheologic etc. specific, dar pentru creştini ea nu aparţine propriu-zis artelor, ci cultului Bisericii: pe de-o parte, împreună cu sfintele moaşte, cu cărţile sfinte şi celelalte obiecte de cult, iar pe de altă parte, cu toată moştenirea teologică, de credinţă şi învăţătură ortodoxă - Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, Sfintele Taine etc.

Icoana nu este deci un ornament, un tablou sau o simplă reprezentare figurativă, ci o comunicare vizuală a realităţii invizibile divine, manifestată în timp şi spaţiu. Icoana nu este portretul unei persoane care a fost, ci este portretul sau reprezentarea unei persoane în Împărăţia lui Dumnezeu.

Icoanele: "pictură" sau "scriere"?

Traducerea literală a cuvântului grec εικονογραφία (iconografie) este "scrierea de imagini". De aceea, unii crestini ortodocsi insistă să precizeze că se "scriu", nu se "pictează". Acest lucru este explicat prin compararea icoanelor cu Sfânta Scriptură în sensul că, precum Biblia nu e doar o relatare istorică, icoanele nu sunt simple compozitii artistice, ci mărturii ale adevărului cuprins în Scriptură.

Departe de a fi produse ale imaginaţiei iconografului, icoanele sunt mai degrabă o formă de transcriere a Bibliei.

De asemeni, cei care pledează pentru traducerea termenului de iconografie ca "scriere" a icoanelor au mai insistat asupra faptului că de-a lungul secolelor (atât în Biserica primară, în timpul persecutării crestinilor de către autoritătile păgâne cât şi mai recent, oriunde credincişii ortodocşi au fost supuşi unor autorităţi necreştine), icoanele au fost şi au rămas cărţile celor ce nu ştiu să citească, iar printr-o reprezentare adesea simplificată ele trimit la si confirmă credinţa de bază a Bisericii: Întruparea. Faptul că Dumnezeu a devenit om, faptul că a purtat El însuşi şi a sfinţit natura umană şi materia în general înseamnă că El poate fi reprezentat cu ajutorul materiei.

Deci explicarea scopului si naturii icoanelor este adevărată si conformă cu Tradiţia Bisericii, insistenta asupra faptului că icoanele sunt "scrise" mai degrabă decât pictate este oarecum problematică din punct de vedere lingvistic. În limba greacă, orice fel de portret pictat sau desenat ia numele de

γραφή (grafí), iar arta picturii se numeşte ζωγραφική (zografikí), astfel că orice desen sau pictură poartă numele de ζωγραφιά (zografía). Prin urmare, din punct de vedere lingvistic se poate considera că orice pictură - atât icoanele cât si simplele portrete - sunt forme de "scriere". Preferinţa pentru termenul "scriere" cu privire la iconografie este astfel lipsită de suport lingvistic, întrucât nu traduce în mod real o specificitate a icoanei în raport cu restul artei picturii.

Limba greacă face o distincţie între ζωγραφιά (zoé+grafía, pictura realistă a celor vii) si εικονογραφία (iconografia, cu particularităţile sale).

Limba română veche a preluat din greacă termenul de "zugrav", folosit pentru a desemna fie pictorii preocupaţi de arta laică, fie iconografii, iar "a zugrăvi" însemna în general "a picta", termen ce s-a extins ulterior la orice fel de pictură, inclusiv la pictura uniformă şi fără valenţe artistice a zidurilor caselor. Limba română modernă a asimilat şi termenii de "iconograf" şi "iconografie", astfel că permite păstrarea distincţiei din greacă, făcând din "iconografie" o categorie distinctă de pictură.

Cultul icoanelor

Atitudinea faţă de icoane în cadrul Bisericii s-a precizat în timp. După ce episcopi, clerici, teologi şi scriitori bisericeşti au avut atitudini pro şi contra timp de mai multe secole, prigoana din din timpul iconoclasmului (secolele VIII şi IX) determină Biserica lui Hristos să precizeze şi să fixeze definitiv, în mai multe sinoade (între care Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, în 787, sau sinodul general din 843), învăţătura ortodoxă despre sfintele icoane şi cultul lor.

Tradiţia ortodoxă face o distincţie importantă şi necesară între diferitele feluri de închinare:

• închinarea ca latrie, adorarea cuvenită numai lui Dumnezeu (şi lui Hristos ca "Unul din Sfânta Treime" întrupat, "Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat" - Crezul)
• închinarea ca venerare sau cinstire, ce revine Maicii Domnului şi sfinţilor

Închinarea pe care creştinii o aduc icoanelor, nu se referă la obiectul material (la lemnul pe care este reprezentată persoană, sau la pictură etc.) - altminteri aceasta ar fi idolatrie -, ci orice cinstire dată icoanei trece la / revine persoanei zugrăvite, adică "originalului".

Test preluat de pe Orthodoxwiki:

http://ro.orthodoxwiki.org/Icoan%C4%83

Citat al unui preot orthodox despre a cum ne purta cu Icoanele si locul lor:

"Imi permit sa-mi spun si eu parerea, formata din scrierile parintilor contemporani din Athos(Paisie aghioritul si Sofronie Saharov)si a parintelui ioanichie Balan:

Sigur ca trebuie sa ne rusinam de gindurile noastre necurate,de nedreptatile noastre, de necinstea noastra ,de nesmerenia noastra,de nesupunerea noastra,de neascultarea noastra,de lipsa bunatatii dupa putere... de toate,toate pacatele noastre; dar cind este vorba de icoane atuncea avem obligatia sa:

in orice casa de ortodox trebuie sa existe o icoana(cel putin) si o candela care sa functioneze(vorba parintelui Cleopa).

Pt. a-si pastra harul de la sfintire cit mai indelungat si pt. a ne fi de mult folos in preajma icoanelor trebuie sa ne comportam intr-un fel anume,adica sa le acordam toata cinstea cuvenita exact ca si cum sfintul din icoana ar fi prezent real in camera noastra.

Adica,nu trebuyie sa umblam in pielea goala prin fata lor,nu trebuie sa injuram sau sa vorbim vulgar,nu trebuie sa urmarim la TV programe vulgare ,nu trebuie sa facem desfrinari extra sau conjugale(ci doar implinirea fireasca a impreunarii conjugale cu cit mai multa buna cuviinta) trebuie sa ne rugam inaintea lor in tinuta cit mai decenta, trebuie sa le tamiem cel putin o data pe luna iar cind le curatam si le stergem de praf va trebui sa folosim o cirpa special aleasa si imbibata in aghiasma;

este potrivit de asemenea ca la fiecare intii ale lunii(prima zi din luna)sa mergem la biserica ,sa luam aghiasma atunci facuta si sa stropim prin toata casa cu ea,inclusiv peste icoane, in ziua sfintului sa facem acatistul si paraclisul inaintea ei.

Necinstindu-le,tinindu-le in locuri dosite, netamiindu-le si nepunindu-le candele ramin doar obiecte de decor, elemente de arta bisericeasca cu valoare doar estetica. Schimbatul de haine se poate face f. bine in baie.

Cine se indoieste sau chiar are aversiune fata de un asemenea tratament ...faca cum o crede de cuviinta. Dar cine le iubeste(nu doar le indrageste !)si asteapta ajutor duhovnicesc de la icoane (mai bine zis de la sfintul reprezentat in icoana), bine ar fi sa se poarte cu mare dragoste fata de ele !